Mai sunt în vacanţă cîteva zile... Mă uit prin geam şi vreau să-mi amintesc de iernile de altă dată, iernile geroase şi pline de zăpada, cînd scîrţîia atît de frumos sub picioare omătul.
Îmi amintesc cîte griji işi făceau gospodarii cînd ningea zile întregi. Dis-de-dimineaţă, cu lopeţi din lemn, oamenii făceau pîrtii pe unde să ajungă copiii la şcoală sau femeile la fîntînă după apă. În rest, o imensitate alba cuprindea satele din Moldova.
Acum, nimic nu mai e la fel. Iernile sunt pustii, fără zăpadă, dar şi fără oameni, care, alungaţi de sărăcie, sunt acum pe meleaguri mai călduroase.
Mi-e dor de ograda bunicii plină cu omăt... Deşi în tot satul, zapada era deja topită şi răsăreau ghioceii, la bunica puteai să te dai cu sania încă. Casa bunicii e lîngă pădure, aşa cp razele de soare ajung cam greu în ogradă. Mi-e dor de clipele cînd, cu picioarele ude, tot nu ne puteam despărţi de săniuş, iar parinţii ne chemau acasă, să ne încălzim.
Mi-e dor de tata care făcea pîrtii să ieşim din ogradă, care mă plimba cu sania cînd eram înca destul de mică...
Astăzi nimic din ce îmi amintesc nu mai este. Nici iernile geroase, nici bunica, nici tata... Aşa că iernile au devenit pentru mine extrem de triste, uneori...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu