vineri, 29 august 2008

Impresii din Italia (I)

Am avut marea ocazie sa descopar in aceasta vara Italia, o tara de vis, cu oameni calzi, aproape ca si noi. Vacanta mi-a parut si mai interesanta pentru ca am avut posibilitate sa petrec citeva zile intr-o familie de italieni.

Roma este, dupa mine, un oras obisnuit din Europa Centrala, cu strazi inguste si pavate, cu case care nu depasesc 5 etaje. Totusi, frumusetea orasului o reprezinta monunentele vechi de aproape 2 mii de ani. Orice piatra care are mai mult de o mie de ani este protejata, ingradita si expusa turistilor. Italienii s-au obisnuit sa pretuiasca aceste frumuseti milenare. Si de ce nu, daca ele aduc in bugetul Italiei miliarde de euro.

Cele mai multe emotii le-am avut cand am pasit in piata San Paolo, acolo de unde Papa de la Roma ii saluta pe credinciosi, unde au loc slujbele religioase de Craciun sau Pasti. Este o piata imensa!

Cine nu a stiut, Roma are si o zona moderna, denumita simbolic Eur. Acolo poti intalni si blocuri mai inalte, dar nu ca si “zgaraie norii” din New-York.

Venetia, pentru ca am ajuns si acolo, este foarte veche! Casele sunt jerpelite, e si de intreles, cat vezi cu ochii e numai apa. Este frumos, dar in acelasi timp inspaimantator. Cica multi s-au inecat pe acolo.

Italienii sunt… altfel decat noi… Impresionant, dar arata cu minim zece ani mai tineri decat varsta pe care o au. Virstnicii de 80 de ani sunt inca puternici si plini de viata. Ei iubesc si stiu sa-si traiasca viata!

Ii privesc pe moldoveni cu ochi buni, cel putin cu ochi mai buni decat pe romani sau albanezi. Deci avem sanse…

Banii se fac destul de greu in Italia, cu multe lacrimi si dor de casa… Mii de moldoveni accepta sa faca muncile pe care acum italienii nu le-ar face niciodata. Nu puteam sa inteleg cum pot fi atat de distanti de proprii lor parinti. Ei pot sa nu faca aproape nimic pentru ei, daca este alaturi “badanta”, asa cum le numesc italienii pe femeile care au grija de batrini. Cum sa nu-i dai o mana de ajutor mamei tale?! Si ce daca alaturi este femeia pe care o platesti pentru aceste servicii.

Totusi, italienii mi s-au parut destul de ospitalieri, ce-i drept pe moldoveni cred ca nici o alta nationalitate nu-i intrece. Familia la care am stat cateva zile se afla in nordul Italiei, in provincia autonoma Trento (Italia are cinci provincii autonome si lumea spune ca aici se traieste mai bine). Surprinzator, mi-a facut o plimbare de neuitat prin muntii Alpi, pe banii lor J. Cati moldoveni ar face acest lucru?! Oare banii sa fie o problema peste care sa nu putem trece niciodata?!

In Italia am cunoscut si moldoveni care nu au mai venit in tara de 6 ani. Si sunt multi astfel de tineri. Am cunoscut si persoane care ingrijesc tot de atatia ani batrinii din Italia. Cuvintul “ingrijesc” este frumos spus…

Va invit sa urmariti mai jos o poveste cutremuratoare despre curaj, rezistenta si sperante…




video

marți, 26 august 2008

***
Îmi era sufletul pustiu. O lume intunecată, grea, cenuşie se intindea deasupra orizontului singurătăţii mele. Un miros de iarbă brumată, de primăvară vestejită. Probabil, era toamnă, deşi doream să cred că e primăvară. Un cer plumburiu, o atmosferă bacoviană, violetă. Era probabil iarnă şi eu nu recunoşteam că mi-era frig. Îmi îngheţa respiraţia, inima, sufletul. Mă vedeam trecând prin timp, ridicată deasupra lui, deasupra tuturor... Nu mă vedeam decât în reflectarea stelelor, probabil mult mai calde decât însăşi inima mea.

Iar sufletul meu, lipsit de orice semn de viaţă, hoinărea departe prin timp şi spaţiu. Vroia să prindă clipele în palmele lui, să le sfarme în mii de clipe şi mai mărunte, să nu se aleagă nimic din timp, din spaţiu, din ploaie, vânt, ninsoare, ger, nimic din mine, din tine, din noi...
Mergeam singură, mai singură decât frunza bătută de ger, mai singură decât clipa de bun rămas. Trebuia să spun „Adio!”, să nu mă mai întorc niciodată acolo, să cred că acel timp s-a prăbuşit odată cu memoria mea, cu toate amintirile existente în interiorul meu. Trebuia să spun „Adio!” oricui: şi ţie, şi mie, şi tuturor...Păşeam absentă prin noianul amintirilor. Distrugeam orice seminţă din acele amintiri care încercau să încolţească în mine. Trecutul creştea în ochii mei ca un ocean al singurătăţii din care o vedeam cu ochii deschişi. Fugea sufletul s-o prindă, s-o privească şi s-o distrugă apoi ca pe o fiinţă străină inimii mele sau, dimpotrivă, ca pe o prietenă devotată. Nu mai ştiu... O singurătate cât o întindere violetă în sufletul meu. O alungam cu gândul, cu simţul, cu toată inima. O loveam cu cuvinte grele pe care le prindeam din zbor. Mă întorceam. Era tot acolo, în spatele meu, la fel de gigantă precum crescuse în tot acest răstimp în sufletul meu. Trebuia să-i spun „Adio”, s-o alung pentru totdeauna. Deja era târziu, prea târziu s-o accept din nou în dreapta mea, lângă mine.Înfloreau copacii. Era primăvară. Ajunsesem prea departe cu gândul. În faţa mea se deschideau noi orizonturi, noi singurătăţi.

O lacrimă, două, trei, un ocean al tristeţii. Plângeam amorul violet. Plângeam singurătatea-mi plumburie. Era a mea: şi singurătatea şi iubirea. Nu le puteam spune „Adio”. Era identitatea mea care mă purta în alte galaxii ale suferinţei.

Ruini ale dragostei. Murea... O vedeam cum respiră cu greu, abia mai exista. Vibra când mai tare, când mai încet. A deschis uşa inimii mele. A ieşit. Am alergat s-o ajung, să-i spun să mă ierte, s-o ţin trează şi vie în sufletul meu. Dar era târziu. I-am spus deja adio şi ea murea... Plângea, mă implora să n-o alung, să fie mereu lângă mine. Dar nu se mai putea...

Un viitor cu nuanţă roză se perinda în faţa ochilor mei. Un suflet reînviat. O dragoste înnecată în lacrimi, din care izvorăşte una nouă. De la dragoste spre dragoste, drum ce-mi părea la început genial. Un viitor cuprins între două punţi ale dragostei. Şi în stânga şi în dreapta dragoste. Rămânea un singur lucru să mai fac, să spun „Adio” şi „Bun găsit”. Păşeam lent, agale, pe un drum bătătorit de dor. Da, erau copacii în floare. Un miros de prospeţime, de dragoste fragedă, pură şi curată simţeam undeva departe...

Se pare că am ajuns acolo, în pragul unei inimi. Atât de frumos. Un cer siniliu, un roşu purpuriu. În urma mea o singurătate ameţitoare, în faţa mea o uşă ferecată, o inimă lipsită de interes.Simţeam cum sufletu-mi tresaltă. Aşteaptă să i se deschidă. O nouă inimă... Ce puteam face? Să intru? Să aştept să mi se deschidă? Să tulbur liniştea? Să spun „Bine te-am găsit”?
E linişte. Bătăile inimii mele au devenit mai puternice. Dragoste. M-am gândit mult la ea. Aşteptam doar să se deschidă inima pe care am găsit-o după atâta timp. E sufletul pereche, e inima inimii mele. Şi totuşi, să aştept până mi se va deschide. Să învăţ s-o iubesc aşa cum merită. E ca şi cum m-aş iubi pe mine a doua oară. E ...