***
Îmi era sufletul pustiu. O lume intunecată, grea, cenuşie se intindea deasupra orizontului singurătăţii mele. Un miros de iarbă brumată, de primăvară vestejită. Probabil, era toamnă, deşi doream să cred că e primăvară. Un cer plumburiu, o atmosferă bacoviană, violetă. Era probabil iarnă şi eu nu recunoşteam că mi-era frig. Îmi îngheţa respiraţia, inima, sufletul. Mă vedeam trecând prin timp, ridicată deasupra lui, deasupra tuturor... Nu mă vedeam decât în reflectarea stelelor, probabil mult mai calde decât însăşi inima mea.

Iar sufletul meu, lipsit de orice semn de viaţă, hoinărea departe prin timp şi spaţiu. Vroia să prindă clipele în palmele lui, să le sfarme în mii de clipe şi mai mărunte, să nu se aleagă nimic din timp, din spaţiu, din ploaie, vânt, ninsoare, ger, nimic din mine, din tine, din noi...
Mergeam singură, mai singură decât frunza bătută de ger, mai singură decât clipa de bun rămas. Trebuia să spun „Adio!”, să nu mă mai întorc niciodată acolo, să cred că acel timp s-a prăbuşit odată cu memoria mea, cu toate amintirile existente în interiorul meu. Trebuia să spun „Adio!” oricui: şi ţie, şi mie, şi tuturor...Păşeam absentă prin noianul amintirilor. Distrugeam orice seminţă din acele amintiri care încercau să încolţească în mine. Trecutul creştea în ochii mei ca un ocean al singurătăţii din care o vedeam cu ochii deschişi. Fugea sufletul s-o prindă, s-o privească şi s-o distrugă apoi ca pe o fiinţă străină inimii mele sau, dimpotrivă, ca pe o prietenă devotată. Nu mai ştiu... O singurătate cât o întindere violetă în sufletul meu. O alungam cu gândul, cu simţul, cu toată inima. O loveam cu cuvinte grele pe care le prindeam din zbor. Mă întorceam. Era tot acolo, în spatele meu, la fel de gigantă precum crescuse în tot acest răstimp în sufletul meu. Trebuia să-i spun „Adio”, s-o alung pentru totdeauna. Deja era târziu, prea târziu s-o accept din nou în dreapta mea, lângă mine.Înfloreau copacii. Era primăvară. Ajunsesem prea departe cu gândul. În faţa mea se deschideau noi orizonturi, noi singurătăţi.

O lacrimă, două, trei, un ocean al tristeţii. Plângeam amorul violet. Plângeam singurătatea-mi plumburie. Era a mea: şi singurătatea şi iubirea. Nu le puteam spune „Adio”. Era identitatea mea care mă purta în alte galaxii ale suferinţei.

Ruini ale dragostei. Murea... O vedeam cum respiră cu greu, abia mai exista. Vibra când mai tare, când mai încet. A deschis uşa inimii mele. A ieşit. Am alergat s-o ajung, să-i spun să mă ierte, s-o ţin trează şi vie în sufletul meu. Dar era târziu. I-am spus deja adio şi ea murea... Plângea, mă implora să n-o alung, să fie mereu lângă mine. Dar nu se mai putea...

Un viitor cu nuanţă roză se perinda în faţa ochilor mei. Un suflet reînviat. O dragoste înnecată în lacrimi, din care izvorăşte una nouă. De la dragoste spre dragoste, drum ce-mi părea la început genial. Un viitor cuprins între două punţi ale dragostei. Şi în stânga şi în dreapta dragoste. Rămânea un singur lucru să mai fac, să spun „Adio” şi „Bun găsit”. Păşeam lent, agale, pe un drum bătătorit de dor. Da, erau copacii în floare. Un miros de prospeţime, de dragoste fragedă, pură şi curată simţeam undeva departe...

Se pare că am ajuns acolo, în pragul unei inimi. Atât de frumos. Un cer siniliu, un roşu purpuriu. În urma mea o singurătate ameţitoare, în faţa mea o uşă ferecată, o inimă lipsită de interes.Simţeam cum sufletu-mi tresaltă. Aşteaptă să i se deschidă. O nouă inimă... Ce puteam face? Să intru? Să aştept să mi se deschidă? Să tulbur liniştea? Să spun „Bine te-am găsit”?
E linişte. Bătăile inimii mele au devenit mai puternice. Dragoste. M-am gândit mult la ea. Aşteptam doar să se deschidă inima pe care am găsit-o după atâta timp. E sufletul pereche, e inima inimii mele. Şi totuşi, să aştept până mi se va deschide. Să învăţ s-o iubesc aşa cum merită. E ca şi cum m-aş iubi pe mine a doua oară. E ...